ARTICOLE

 

Avem în faţă un volum de o mare frumuseţe estetică, al scriitoarei Elisabeta Iosif – atât prin conţinutul poetic, cât şi prin grafica, extrem de expresivă şi inspirată, asigurată de tânăra plasticiană/graficiană (şi filolog de excepţie!), Laura Lucia Mihalca (ctitor al revistei de avangardă... înţeleaptă, „ArtOut”).

...De foarte curând mondial-premiat („Art&Life, Japonia 2012”), volumul Elisabetei Iosif (printre alte merite culturale, cu totul deosebite, toate: Preşedinte al Ligii Scriitorilor din România - filiala Bucureşti, şi redactor-şef al, la fel, premiatei în Japonia, revista „Cetatea lui Bucur”!), „Semnele timpului”, este un model pentru echilibrul cosmic al neo-clasicismului, altoit pe trunchiul mental al neo-modernismului, cu uşoare tente de trans-modernism...dar, de fapt, „mestecând”, epuizând şi... „fentând”, „cu strategie”, toate curentele din proximitatea  de Duh a scriitoarei!

Dacă în „Manifestul Cercului literar de la Sibiu”, din 1943, Negoiţescu & Comp. încercau un armistiţiu cu E. Lovinescu (marele perdant, prin teoriile sale „sincronizatoare”, în faţa arheilor „Gândirii”!) şi cu secolul al XVIII-lea – Elisabeta Iosif, chiar dacă, prin motto-urile, presărate printre poemele sale, se adresează, evocator, invocator şi...provocator, lui Goethe, nu-l fetişizează pe Goethe! Ci se raportează şi la...Leonardo da Vinci! –  dar, mai cu seamă, la Eminescu, Blaga...Novalis. Adică, la Arheii Poetici Româneşti şi la Eonul Romantismului Vizionar German.

De ce nu se mulţumeşte Elisabeta Iosif, cu gândirea Secolului Luminilor? Pentru că Elisabeta Iosif este un poet de foarte profundă spiritualitate şi de avântat vizionarism. E drept, la Elisabeta Iosif, sentimentul religios nu este atât de pregnant/vizibil, pentru ne-iniţiaţi, precum s-ar pretinde în cadrul trans-modernismului. Dar toată poezia volumului ei zvâcneşte de voinţa, bine temperată, de a străpunge invizibilul, spre vizibil - ...indicibilul, spre expresia cât mai relaxată şi limpede-apollinică. Chiar dacă (sau, poate: TOCMAI pentru că...Balanţa Cosmică-Thule trebuie realizată, întru demiurgie) iubirea Poetului este „în echilibru” (cf. Poetul şi umbra), el, Poetul, există ca „văpaie răsărită”, „o zi din univers/cu patimi zămislită!” Poetul ARDE, Poetul PĂTIMEŞTE PENTRU/ÎNTRU LUMINĂ!!!

Lumina cere discreţia Umbrei, spre a se reface şi…reproduce!

“Fărtatul” şi “Nefărtatul” tracici, care colaborează, cosmic, la demiurgie…: Dumnezeu şi “Adversarul” – co-demiurgi!

Elisabeta Iosif face un veritabil slalom,  printre curentele literare, europene şi româneşti, ale ultimelor două veacuri. Face, de asemenea, o croazieră vizionară printre “stelele-versuri”, deci, precum romanticii, tentează DEMIURGIA DINAMICĂ, opusă complet oţiozităţii-pasivităţii demiurgice (“demiurgul bolnav”, “demiurgul cel leneş”, “demiurgul cel rău”, “Dumnezeu e mort!”), despre care vorbesc blazatele filosofii modern/moderniste, ai ultimilor “seculi”, dintru Kali Yuga (“Păşeşte singur printre versurile - pulbere de stele,/Poetul. I-a cerut muntelui magica putere a sunetelor/De la răscruci din piatră” – cf. Era poetului).

Elisabeta Iosif, cu seninătate, îl invită, pe cititor, să treacă, din orbitoarea lumină a clasicismului apollinic, în “umbra” misterelor eleusine/pitagoreice şi ale Kabalei. Nepărăsind Arheii Neamului – “strămoşii”, “limbajul strămoşilor” (cf. Era poetului). „La Sarmizegetusa am pus urechea Timpului să asculte/În Sanctuarele magice. ŞI I-AM SIMŢIT PE STRĂMOŞI…(cf. Oglinda timpului).

Mai mult: Poetul, în concepţia Elisabetei Iosif, se defineşte prin calităţile Magului eminescian, cel care călătoreşte “în stele”, având drept vehicul “Somnul-VISARE”: “Şi-a legat visul de cifra opt, la adăpost de stâncă/Prin limbajul strămoşilor. În sălaşul lunii/Poezia i-a rămas speranţă, călătorind, încă./Are cheia secretelor – formula filozofală a cununii”.

Alchimia eminesciană a Labirintului Iniţiatic-POEZIE, din Epigonii (“Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită/Unor lucruri nexistente; CARTE TRISTĂ ȘI-NCÂLCITĂ,/Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra…”) – este preluată, elegant şi discret, de poeta neo-modernisto-neo-clasicisto...neo… Pentru că, nu-i aşa, Poetul “are  cheia secretelor – FORMULA FILOZOFALĂ A CUNUNII”. Luna/LEBĂDĂ (“Lebăda aurită de Duhul Lunii stă deasupra Cetăţii” – cf. Duhurile Cetăţii) şi cu Soarele-CUNUNĂ - mioritică nuntă…alchimică!

“Formula Filozofală” corespunde, în registru alchimic – “Pietrei Filozofale”…!

Şi, deci, Poetul-Alchimist şi Poetul-Mag intră în conjuncţie (fără să contrazică, nicio clipă, obârşia neo-modernistă şi neo-clasicistă! – dar privind, iniţiatic şi autosacrificial…”peste umăr”, precum Orfeu!), sub semnul misticii Cifrei OPT – şi rezultă, fără încetare, tot…Elisabeta Iosif!!!:

“OPT ESTE NUMĂRUL ECHILIBRULUI COSMIC. Este numărul direcţiilor cardinale şi al  direcţiilor intermediare.(…) OMUL, IMAGINE A MACROCOSMOSULUI, ESTE DIRIJAT DE NUMĂRUL OPT NU NUMAI ÎN MECANISMUL GENERĂRII ŞI ÎN STRUCTURA CORPULUI SĂU, DAR ŞI ÎN CREAREA ŞI ÎN RÂNDUIREA TUTUROR LUCRURILOR DE CARE DEPINDE EXISTENŢA SA. Astfel, seminţele plantelor pe care le cultivă, aduse pe pământ, în claviculele strămoşilor, sunt în număr de opt, iar CELE OPT GRĂUNŢE PRIMORDIALE SUNT PLANTATE ÎN CELE OPT CÂMPURI CARDINALE ALE SATULUI”- cf. Dicţionar de simboluri, al cuplului Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt.

…Dar, de ce n-am încerca “rezistenţa” versului iosifian, întru…spiritul religios (deci, “peste gard” de trans-modernism…!)? Are, oare, eleganta alchimistă bucureşteană (situată, părelnic, drept în centrul veacului al XVIII-lea, cel care neagă iraţionalul!), şi …“arteră” creştină? De ce nu? Orfeu este, în definitiv, alături de Zalmoxis, Apollon & Artemis etc. – expresia unei hierofanii cristice!

Iată, venind, parcă, din semantica eminesciano-sadoveniană, Simbolul Sacru al Mărgăritarului, ca Imagine Arheică a Martiriului/Auto-Sacrificialului Cristic: “– Eu?! SUNT SCOICA DE FILDEŞ CU GRĂUNTELE PERLAT,/CUPRINS ÎNTR-O LACRIMĂ PRELINSĂ!” (cf. Cine eşti tu?). Atâta doar că “fildeşul” pune surdină energică “suspinului” cristic…Lasă doar LACRIMA (“prelinsă”! – iar nu redublată…) “ a devenire” … actant al unei Dramei Golgotice subtextuale/metatextuale!

…Timpul (ca şi Fiinţa) este, şi el, circumscris unei alchimii cristico-iniţiatice (sub semnul mistic al Credinţei-Peşte/ICHTHEOS (Iisus Christos Dumnezeu/Theos!), care cosmicizează, întru demiurgie, grăuntele/nucleul ontic şi spiritual, precum …“Arca Noetică”!): “Poetul e artistul ce poartă-un coş cu pâine/E peştişor –oracol, Arca noastră de mâine…”(cf. Timpul regăsirii Poetului).

La rândul lui, nucleul/grăunte ontic trimite, în mod obligatoriu, la Oul/Mugure Brâncuşian (Brâncuşi echilibrează, în Piatră, ceea ce pătimeşte Eminescu, în Stih!) - deci, din nou şi mereu, la Iniţiere Cosmică (de dincolo de orice curente, în Grădina Arheilor!) – dar, foarte rebelă, Elisabeta Iosif vrea să compenseze/echilibreze (din nou, neîncetat!) hieratismul rece, prin “patima/pătimirea rugului”: “În suflet am livada înflorită/Şi-ascult durerea sa, prin mii de muguri/Ca o povară stă, „Măiastra” adormită/Şi cântă piatra. Noi construim pe ruguri” (cf. Potecile lui Brâncuşi).

…” EU SUNT POETUL, culegător al stelelor,/Când loveşte-n Lună, ŞIRUL LUNG AL COCORILOR,/În prag de Toamnă(…)SĂ NU-MI UITAŢI COCORII, să-mi fie roşii merii!” (cf. Glasul Deltei – „mărul roşu”, simbol al hierogamiei şi al împlinirii androginităţii sacre!). Fireşte, “Delta biblicelor sânte”, evocată de Eminescu, în ars poetica Epigonii. Cu adevărat, Elisabeta Iosif se situează sub semnul celest al COCORULUI: “longevitate, LOIALITATE, PACE, ECHILIBRU” -  pentru că reuşeşte, precum Alchimistul, să “împace contrariile” (“coincidentia oppositorum”); în plus, să nu uităm că, în simbolistica lumii (în special, al celei asiatice şi al celei greceşti, care au marcat filosofiile Terrei!), COCORUL “este pasărea lui Apollo, zeul soarelui, care, de obicei, ia forma unui cocor, atunci când vizitează tărâmul lumesc. (…) COCORUL ESTE ASOCIAT CU POEŢII, CE ÎL AU PE APOLLO CA PATRON” – cf. Dicţionar de simboluri, al cuplului Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt.

 …Poetă a echilibrelor (cosmice şi intime), Elisabeta Iosif scapă, cu eleganţă, subtilitate şi… abilitate (poate nepremeditată, dar teribil de evidentă!), de toate etichetele şi constrângerile denominative: ea este (şi rămâne!), pur şi simplu, COCORUL-POETUL! De aleasă şi regală Stirpe ALCHIMICĂ!

                                                                                                      prof. dr. Adrian Botez